Lonely Petunia in an onion patch

“Zi-mi ceva la ureche. Eu am spus asta in soapta”, asa a inceput totul. Eu, un nor, tu un zgarie-nori, si un dans in spatiu. Si d-aici stim amandoi povestea. Insa eu stiu si sfarsitul. Acelasi ca intotdeauna, am fugit. Mai tii minte ca m-ai intrebat de ce fug. Ti-am zis ca de teama, dar nu ti-am specificat teama de ce. Mi-era teama ca o sa incep sa te iubesc exact cand tu ai sa pleci. Nu m-am inselat prea tare, nu? Mi-era teama ca ai sa devii motorul care-mi incalzeste sangele in vene si in absenta ta am sa raman rece; mi-era teama ca am sa incep sa vreau tot ce tu nu poti, nu vrei sa-mi dai, ca am sa te vreau pe tine si n-o sa-mi poti da decat o mica parte din ceea ce esti. Si-am ramas doar cu amintirea. Iar acum mi-e frica de timpul care se scurge intre noi, si cum absenta ta ia locul amintirii, cum vocea ta se estompeaza, cum zambetul tau dipare, cum mana ta isi pierde din vigoare, cum trupul tau inceteaza sa ma infioare. Si totusi…

As vrea sa citesc in stele, in soare, in luna, in frunze, in palma, in pori, in epiderma, in celule…in nori si-n zgarieturi. As vrea sa transced spatiu, si doar gandindu-ma la tine sa te aduc langa mine, o holograma ce scurteaza distanta intre incapacitatea noastra de a face lucrurile mai putin complicate, de a anticipa actiunile si dorintele scrise adanc in noi. Probabil ai sa te amuzi de gandurile mele, ai sa-mi spui ca nu te cunosc si ca n-am cum sa simt dor, durere, dezamagie, n-am cum sa simt cum zgarii nori. Si totusi ai uitat ca eu am fost un nor, unul rosiatic, un nor la apus, un nor care visine, negru, noapte, mare, tu.

„Am vazut cum esti”, Oare? Ce-ai vazut? Cum sunt? Daca ai fi stiut cu adevarat, ai mai fi stiut si ca tacerea ta mi se pare ingrozitoare. M-a pus intr-un con de umbra de unde nu pot sa vad soarele, lumina, nu mai pot sa vad norii si nici pe cei care ii zgarie. Si in tacerea asta am ramas si eu muta, am ramas fara cuvinte. Ce sa zic, ce sa-ti zic, care sunt cuvintele magice care sa strapunga bezna, sa alunge frigul, sa-mi redea glasul, sa ma pot impotrivi acelui „taci ma”, sa inlocuiesc calmul cu furia, sa-ti strig „Du-te dracului cu norii tai cu tot, zgarie-i cat vrei, de azi inainte la mine cerul e senin!”

Eu nu mai sunt un inger. Nu mai am aripi. Mi le-au smuls pana cu pana. Sunt un inger cazut si nu mai am cum sa zbor. De accea caut ingeri cu aripi indeajuns de puternice care sa ma poarte in spate spre inalturile cerului si sa ma duc la locul meu. Insa si ingerii sunt rai, sau fricosi, si nu se incred in ce le spun. Nu ma cred ca am fost un inger cu pene mari si lungi pana aprape de cer, chiar si atunci cand eram pe Pamant. Dar mi le-au smuls ca sa arat ca ei, si arat, dar nu ma ma simt a lor, nu ma simt ca apartinand lumii asteia. Priveam imensitatea marii si ma gandeam ce mici suntem noi…mici si meschini. Cata frumusete incapea in imensul acela azuriu si cata uratenie inspira omul. Suntem niste trpusoare fragede care se vor nemuritori, niste imbecili aspirand la genialitate, niste frustrati care se vor degajati, niste pacatosi care se mascheaza prin acte evlavioase. Dar n-am recunoaste asta niciodata. Si tousi, uita-te in jurul tau, uita-te mai bine, ia spune, acum vezi? Stiu, ai sa-mi spui sa nu generalizez ca nu toti suntem asa! Corect, iti dau dreptate, dar ce sorti de izbanda avem noi impotriva lor? Cum putem sa nu ne scufundam in nisipurile miscatoare ale unei societati indobitocite? Oare poti sa te arati asa cum esti cand ceilalti inchid ochii la ce nu e asemeanea lor? Cat timp sa rezisti sa fii un „prigonit” doar pentru ca ei nu inteleg ca normalitatea nu e definita de viata pe care ei o predica? Mergeam de-a lungul marii si apa imi spala picioarele, si cu fiecare reflux ma simteam mai usoara, mai curata, mai lipsita de banalitatea asupritoare. O simteam ca pe Maria Magdalena spaland picioarele Mantuitorului. Priveam in zare, in gol si vedeam atat de multe, atatea pe care tu n-ai putea sa le vezi decat daca-ti dechizi ochii sufletului. De cand nu i-ai mai deschis sau ai fost orb din nastere? Nu cred, pun pariu ca balan copiil fiind nici tu nu intelegeai de ce ceilalti nu vad ce vezi si tu. Si ei aveau ochii inchisi cum ii ai tu acum. Degeaba ma privesti cu achii tai superbi, si ce profunzi par, insa nu sunt decat un drum infundat pentru ca ii ai pe ceilalti inchisi. Cum sa vezi tu oare, orbule, minunatiile pe care le vad eu, chiar frumusetea inchisa in strafundurile orbitelor tale? Ce pacat, mare pacat! Te mai poti salva sa stii! Vrei sa sti cum? Ia-ma de mana si hai sa pasim in mare! Vino! Hai, nu-ti fie frica! E rece apa, dar sa vezi ce calda e marea in adancuri.

*** Unii oameni au darul cel mai de pret. Vorbesc limba ingerilor. Ce limba minunata! Te cutremuri de la primele cuvinte. E o limba secreta, pe care nu multi o cunosc, unii nici macar n-o aud. Ea nu se percepe auditiv, ci se simte, iti ajunge direct in inima, de accea unii zic ca e mai profunda. Mie mi se pare ca e ca un amestec de harpe cu rasete de copii, de suieratul vantului printre crengi aramii si susurul izvoarelor, de inima batand nebuneste de iubire si miros de libertate. O limba minunata! Cineva m-a intrebat odata care e cel mai greu cuvant de rostit? Il priveam consternata si nu stiam ce sa-i raspund. Intr-un final i-am raspuns ca nu mi-e greu sa rostesc cuvinte, ci mi-e frica. Cuvintele pot fi mincinoase si inselatoare, uneori cuvintele sunt precum razboaiele: nu-si au rostul si ranesc iremediabil.

Salveaza-te pe tine, iubeste-te pe tine, apoi pe ceilalti…

imi tin capul in palme si ma minunez inca de paranoia care ma cuprinde. mi-e atat de frica sa te pierd incat un telefon inchis mi-e calau. deja vu, totul imi este atat de familiar, incat durerea asta nu este absurda. nu sunt absurda. poate nebuna, dar asta stiai, si e singurul lucru care ne tine impreuna. nebunia mea si acel ceva al tau care te impinge spre mine de fiecare data. si nu stiu care este motorul acestei actiuni nesabuite din partea ta, si nu-l pot controla si asta ma sperie pentru ca am nevoie sa-l manipulez cat sa te impinga mereu catre mine. imi este atat de cunoscut momentul asta incat nu stiu daca mai sunt in prezent sau automat m-au transportat atunci, atunci cand fara sa ma astept, a plecat, a disparut din viata mea. insa, daca este doar o reconstituire a ceea ce a fost atunci, un alt el,paradoxal cu acelasi nume camuflat intr-un pseudonume, atunci ma simt mai linistita, petru ca asta inseamna ca o sa se intoarca. dar sper sa nu fie acesta scenariu, ar fi prea macabru, chiar si pentru mine. n-as putea, asa ca te rog, apari, reapari, revino..in visul meu, in viata mea.

vocea ta din difuzor ma invaluie si ma zgarie pe brate, pe spate, pe piept si se opreste ca un pumnal in stomac. inchid ochii si parca esti cu mine. si ii deshid si nu simt decat durerea acuta a pumnalului infipt cat mai adanc. iti  aud vocea indepartandu-se si nu stiu cum s-o opresc. dau rewind si nimic…vocea ta se pierde…sau ma pierd eu. ochii mei vad un hol lung. in dreapta o camera cu pereti galbeni, un pat cu o cuvertura portocalie si pe perete un artizanat cu o buburuza. o buburuza! care se transforma in o picatura de sange. se prelinge de-a lungul bratului. o fi al tau, al meu? nu-mi dau seama. iti aud vocea dar nu te vad, pur si simplu nu te gasesc. caut bezmetic prin casa, dar nu te gasesc. dau de o poza cu tine de cand erai mic, sau cel putin cred ca esti tu…semanati. copil gingas..ma priveste bland si-mi zice “nu este aici! mai bine pleci..cat mai poti” scap poza din mana si rama se sparge….inca niste buburuze. totusi vocea ta, cat de sonora, cat de pregnanta. ” nu-i pentru oricine, nu-i pentru rau, nu-i pentru bine” se aude din spatele unei usi. stau in fata ei si ascult, ascult ” sunt un intrus in viata asta, o simt pe propria piele”. mana se plimba de-a lungul usii, incearca sa gaseasca clanta, insa usa pare ca zidita in perete. atunci incep si zgarii, sa sap cu unghiile, sa incerc sa-i fac o gaura prin care sa intru. sigur esti acolo…vocea ta…de-acolo vine. cu degetele pline de sange desfac bucata cu bucata din usa, si o lumina orbitoare vine din partea cealalta. reusesc sa ajung de partea cealalta a usii si ma trezesc iar in fata calculatorului. si iar inchid ochii tinandu-i deschisi.

mi-e greu sa nu ma intreb de ce si sa nu caut raspunsuri la care uneori nici nu s-au pus intrebari. si totusi cat de puternica poate fi o privire, un gest, a atingere, cat sa-ti intre adanc in piele, sa ti se incarneze si apoi sa fi nevoit sa renunti la ea? cum de ni s-a intamplat noua asta?cum de-ai aparut in viata mea, straine, si sa-mi luminezi lumea cu prezenta ta, iar cand pleci sa ma lasi intr-un con de umbra? ai fost un egoist si totusi iti multumesc pentru asta. mi-e greu sa-mi explic de ce un lucru teoretic atat de gresit si marsav imi  aduce atata fericire. pentru ca, desi nu esti al  meu de drept, te simt asa. esti al meu cat esti cu mine, si in rest, dorinta de a te avea din nou ma tine intr-o stare de euforie care ma uimeste nu numai pe mine, ci si pe cei din jur. cu un singur cuvant imi redai zambetul pentru toata ziua daca nu mai mult, iar cand proximitatea atinge cel mai mic punct ma duci in alta lume, in lumea ingeriloc, a celor care n-au locuri rezervate pe Pamant. ferice lor! as face oricand schimb cu ei, numai sa fim doar noi, inveliti in noi, desfatandu-ne de placerile trupesti. mi-e frica de sfarsit, si totusi il tin aproape cat sa-mi sufle in ceafa sa nu ma duc mai departe decat imi este permis. sa nu-mi urc rezidenta in al 9-lea cer si sa cad de acolo, pentru ca asta ar fi cazatura decisiva. cine poate rezista unei asemenea colaps? e mai bine doar sa mergem in vizita….

I feel the end so near. feels like all my inside is slipping away from me. i don`t have air and i feel cold.

simt nevoia mereu sa ma salvezi pentru ca eu nu pot. eu ma adancesc in acest abis mocirlos si ma batjocoresc si rad de mine, si-apoi vin la tine sa ma alini, sa ma consolezi, dar tu nu intelegi. tu nu vezi cat de fragila sunt, si ca vulnerabilitatea mea imi este cel mai aprig dusman. simt nevoia sa te pedepsesc si o fac pedepsindu-ma pe mine. ai fi mandru de mine, ma transform incet in persoana aia care vrei tu sa fiu. mi-ai distrus castelul de nisip, l-ai calcat in picioare, n-am unde sa revin si acum ratacesc…pe cai neumblate, prin suflete meschine, prin brate straine. caut alinarea care tu mi-ai refuzat-o de atatea ori pe buzele altcuiva si o gasesc de fiecare data mai dulce, pentru ca apoi sa se prefaca in pelin. si gustul asta ma sufoca, ma ucide pe dinauntru si totusi nu ma pot opri. e singura care ma mai tine ancorata in realitatea asta mizera in care tu-mi intorci spatele cand am cea mai multa nevoie de tine. si nici macar n-o faci constient si asta doare chiar si mai tare. nu-mi auzi chemarea, nu vezi in ochii mei cum cad, cum decad si totusi sper sa ma salvezi. si asteptarea asta ma descompune in mii de particele care se strecoara prin gaurile pamantului si dispar. si cand ai sa intelegi tacerea mea graitoare, n-o sa mai ai ce sa salvezi. ti-ai legat mainile la spate ca sa nu ma poti prinde in caderea mea. stai si te uiti cum ma fac mica, mica cat roua diminetii topita de soare. te uiti si nu intelegi ce se intampla. iti zic eu atunci, lasa-ma sa te luminez: ma pierzi, si cand o sa-ti dai seama de asta n-o sa mai ai ce face. prapastia dintre noi se mareste cu fiecare ochi inchis la privirea mea a carei licarire se stinge tot mai des. imi vajaie capul si-mi tremura corpul de furie: “Orbule! orbule! uita-te la mine cum ma evapor. O sa fie prea tarziu, prea tarziu! si ce-ai sa ma mai plangi! si nici macar lacrimile tale nu ma mai vor invia”

iar ai aparut. de fiecare data cand ma astept mai putin, de fiecare data mai violent. vii la mine de fiecare data cand toti te abandoneaza. eu sunt refugiul tau. scoarta pe care tu esti parazit. si eu cad de fiecare data tentatiei. si de data asta am fost acolo pentru tine. dar pana cand, dragul meu? nu mai pot fi umbrela ta pe timp de ploaie. asa ca azi a fost sfarsitul. renunt la mine sa-ti fie tie bine, si decad de fiecare data mai rau. dar azi am simtit ca nu mai e nimic. a trecut prea mult timp, prea multe lucuri ne despart…Ea, El..chiar noi. nu mai suntem aceeasi. din ce-am fost n-a mai ramas decat trupurile noastre..mai bine zis trupul meu care il vrea pe al tau..numai ca si el este dat altcuiva… si totusi ce-ar fi? ne stim deja prea bine fiecare particica a trupului…

si iar…imi doresc si te doresc…si nu se poate.

anyway…like a wise man said”go with the flow”

este 3.22 dimineata si ru tastez. am visat urat si nu nu am mai putut adormi. am visat-o pe morhiana,murise, dar de fapt nu, un vis twilight zone. nu stiam cum sa-mi distrag atentia si ti-am dat mesaj, Dragon, dar m-am gandit ca dormi(daca n-ai fi in club, da e deja tarziu pentru tine:p) si apoi m-am gandit la El. el sigur e treaz, gen nu doarme, pentru ca treaz sigur nu e. oare de data asta ce e? am trecut mai departe? prizam, ne intepam, sau doar tragem? ma rog. nici mara nu mai conteaza…

si mi se pare trist pentru ca m-am speriat si m-am trezit si nu aveam pe cine sa iau in brate, alteori aveam, acum insa, doar eu si singuratatea mea. ar fi trebuit sa fie o seara linistita in care sa odihnesc pentru ca maine o iau de la capat cu licenta, insa uite cum stau si scriu iar despre El,  despre Celalalt, despre atatia altii si totusi singura. si ma gandesc: plm, what`s weong in this picture? and i don`t find any other answer then: “You, you and you…you all”

am fost aseara la concertul de lansare “probe audio” al lui guess who! il stiam dinainte de la Anonim..si a avut destul de multe colaborari si cu Parazitii(totusi acestia nu au fost prezenti la eveniment, wonder why?) oricum seara a fost destul de reusita si omu a facut un show incredibil. in plur are plamanii bine dezvoltati, microfoanle nu prea mergeau la capacitate maxima si totusi s-a descurcat onorabil. am vazut ca au postat multe clipulete de la lansare pe youtube so…check it out! plus blogul lui www.guess-who.ro.

e foarte bune tipul…and cute as hell:P, dah! i`m a girl, nu puteam sa nu remarc asta.