Lonely Petunia in an onion patch

Un gafait accelerat se auzea in toata camera. M. statea ridicat si privea in fata, avea o privire goala si o lumina ciudata ii strafulgera pe alocuri privirea, picaturi reci de sudoare ii siroiau pe frunte si-i cutremurau intreaga fiinta…Se ridica si se duse in baie, sunetul apei rasuna in tacerea morbida a camerei ca o cascada. Iesi invaluit in aburi de caldura si se indrepta spre dulap ca sa-si scoata costumul. Era inca devreme, dar nu mai suporta sa stea in casa asta prea mult de la incident. Stand asa, parca pierdut in fata dulapului, simti o rasuflare fierbinte in ceafa si fu invaluit de un puternic miros de iasomie. M. se intoarse cu o privire turbata si se uita ingrozit imprejur:

• - Elena?(imprejur nimic)-cu glasul gatuit-Cata nevoie am de tine!

Cu ochii inchisi si narile larg deschise urma infiorat mirosul pregnant de iasomie pana in dreptul unui cufaras de mahon incrustat cu diferte figurine si initialele E.I(Elena Iordache). Il privii cu un zambet trist, si uitase de el, desi el reprezenta toata fiinta Elenei. A fost singurul lucru care l-a luat cu ea cand s-au mutat impreuna. Isi aducea clar aminte vorbele ei:

-E singurul lucru pe care il iubesc cel mai mult pe lumea asta in afara de tine. Daca te am pe tine si pe el, am tot universul.

            Ciudat era ca niciodata n-a vazut, nici n-a stiut ce era in el. Stia ca avea o cheie dar nu mai stia unde o pusese Elena ultima oara. Rascoli toata casa si o gasi la gatul lui Toty, ursuletul pe care i-l daruise de primul lor Valentine`s Day. Si totusi parca nu avea curajul sa-l deschida, inima ii batea de zici ca avea sa-i sparga pieptul, insa cu mana tremuranda baga cheia in lacat si-l descuie. Deschise cufarul si inauntru gasi tot universul ei: jurnale, poze, desenele ei, cadourile pe care i le daduse el de-a lungul relatiei, tot felul de lucruri care emanau intreaga fiinta a Elenei. Lacrimile fierbinti ii siroiau pe fata si simtea cum inima i se sparge in mii de cristale. Nu putea sa creada ca ea nu mai e cu el. Privea spre pat si parca o vedea pierduta printre cearceafurile albe cu mana ei fragila care il chema in fiecare seara si-i mangaia fata, inca ii simtea sarutul arzator pe buzele lui palide, acele buze cu gust de cirese, inca ii simtea pielea catifelata si spatele arcuit cand se rasfata in bratele lui. Toata fiinta lui era raportata la fiinta Elenei, fara ea acum nu era decat o imagine searbada a unui om sfarsit, secatuit de viata.

            Cat de mult ii lipsea Elena, ea era ratiunea lui de viata, numai iubise niciodata cu atata forta, nu se daruise nimanui cum a facut-o cu ea, alaturi de ea simtea ca nu exista sfarsit, se aveau unul pe celalalt si doar asta conta. Saruturile si imbartisarile ei il umpleau de viata si ii dadeau putere sa treaca peste orice nedreptate, gasea mereu cele mai potrivite cuvinte sa-i aline suferinta. Daca ar fi stiut ca va pleca de langa el asa repede n-ar mai fi plecat de langa ea nicio clipa, i-ar fi sorbit orice cuvant, orice gest, orice privire pentru a-i ajunge toata viata. Acum este bolnav de durere pentru ca nu poate s-o pastreze vie in lumea asta ciudata care-si uita mortii de cum le-au imprastiat cenusa. Iar pentru el, ea nu va fii niciodata moarta. Pe o parte se simte vinovat de plecarea ei(el asa o numeste, nu suporta ideea de moarte, nu in cazul ei), daca ar fi fost cu ea in ziua aia nu s-ar fi urcat in masina aia blestemata.

 Tine foarte clar minte ziua cand a primit telefonul care il anunta ca acel sfarist pe care nu si l-ar fi imaginat niciodata a venit….ultima zi cand a mai fost un om viu. Ca o mumie a pasit in spital si a fost dus la morga s-o recunoasca. Intinsa asa fara viata in aceea incapere ce urla a moarte, parea ca in inger adormit; a luat-o in brate si a plecat cu ea fara sa-i mai pese de nimeni. Avea inima prea sfasiata sa constientizeze ceea ce face..umbla pe holurile spitalului cu un mort in brate…A fost oprit de paznici, au trebuit sa-i adimistreze un calmant pentru a-l potoli, racnea ca o bestie ranita. Statea pe patul spitalului si nu vedea decat imagini cu Elena, cat de plina de viata era , cat de fericiti erau impreuna si se cutremura la gandul cat de fragila i se paruse cand o luase in brate cateva minute mai devreme.

Toate aceste amintiri il rascoleau, inchise bezmetic cufarul, mirosul de iasomie il inneca, venele ii zvacneau de sangele clocotit, isi puse capul in palme si ramase asa o perioada. Se simtea pustiit, prizonier al unui taram intunecat unde razele soarelui nu-l vor mai atinge niciodata. Fara simtire, trecea prin viata ca o stea cazatoare asteptand parca cu bucurie ultima zi din acest chin. Fara credinta, fara iubire, doar un corp golit pe dinauntru si vestejit pe dinafara, cu ochi pierduti incearca sa-si gaseasca un echilibru, o motivatie de a merge mai departe. Chiar dincolo de acest univers tot Elena ii insufla putere, numai faptul ca ea iubea viata si aceasta atitudine ar fi dezamagit-o profund il face pe M. sa razbeasca acestei vieti si sa-i dea un sens:” Am sa traiesc pentru Elena!”

Sunetul asurzitor al unui ceas parca suna de undeva din afara. M. se trezi buimac si deschise ochii inundati de o lumina interioara. Inca nu-si dadea seama prea bine ce se intamplase, dar stia sigur ca era legat de Elena. Privi in dreapta lui si locul era gol, simti o strangere de inima.”Nu se poate sa fie adevarat”, isi zise in gand. Ochii i se umplura de lacrimi, un zgomot dinspre usa ii atrase atentia. Imbarcata in camasa lui alba, cu un umar gol, parul valvoi lasat pe spate si cu picioarele desculte, Elena il privii strengareste:

• - Te-ai trezit, iubitule?

M. o chema langa el si o starnse puternic in brate incat o lasa fara rasuflare. Putin speriata, se desprinse din stransoarea patimasa si-l intreba daca se simte bine:

- Ma simt minunat! Ti-am spus in ultima vreme cat de mule te iubesc si ca viata mea n-are sens fara tine. Tu esti universul vietii mele, Elena, daca n-ai fii tu as fi un om mort. Hai sa stam in casa astazi. Vreau sa te iubesc cum n-am mai facut-o niciodata.- si o saruta lacom pe buze.

            –  Dar, iubitule…trebuie sa ma duc pana la Vera. Sunt cu masina, ma intorc repede si-apoi sunt numai a ta.

            Cu privirea nelinistita, M se intinse dupa telefon si i-l dadu:

             – Sun-o, spune-i ca azi nu e sfarsitul…lumii daca nu te duci. O sa te duci maine. Te rog.

              -Ai dreptate. Asa am sa fac. Orice pentru tine, iubirea mea – Forma numarul si-i lasa un mesaj. Apoi se arunca in bratele lui.

M o lua in brate si incepu sa-i sarute ochii arzatori de iubire, gura imbietoare ce mirosea a flori de trandafir, gatul firav. Isi trecu mana prin parul ei balan ca lanul de grau si si-o cobori pe spatele arcuit dezvelindu-i umerii. Imbratisati, inima lor batea intr-una singura, valenta timpului nu mai avea nicio relevanta, erau doar ei, restul lumii disparuse de mult. Iubirea lor era dincolo de orice masura, de orice cuvinte, de orice temporalitate sau spatialitate; ei doi formau propriul univers, un univers al fericirii absolute, a constientizarii de sine si a sentimentelor purtate pentru celalalt. In aceea seara atinsesera infinitul cu aripile lor de ingeri, mesageri ai iubirii absolute.