Lonely Petunia in an onion patch

mi-e greu sa nu ma intreb de ce si sa nu caut raspunsuri la care uneori nici nu s-au pus intrebari. si totusi cat de puternica poate fi o privire, un gest, a atingere, cat sa-ti intre adanc in piele, sa ti se incarneze si apoi sa fi nevoit sa renunti la ea? cum de ni s-a intamplat noua asta?cum de-ai aparut in viata mea, straine, si sa-mi luminezi lumea cu prezenta ta, iar cand pleci sa ma lasi intr-un con de umbra? ai fost un egoist si totusi iti multumesc pentru asta. mi-e greu sa-mi explic de ce un lucru teoretic atat de gresit si marsav imi  aduce atata fericire. pentru ca, desi nu esti al  meu de drept, te simt asa. esti al meu cat esti cu mine, si in rest, dorinta de a te avea din nou ma tine intr-o stare de euforie care ma uimeste nu numai pe mine, ci si pe cei din jur. cu un singur cuvant imi redai zambetul pentru toata ziua daca nu mai mult, iar cand proximitatea atinge cel mai mic punct ma duci in alta lume, in lumea ingeriloc, a celor care n-au locuri rezervate pe Pamant. ferice lor! as face oricand schimb cu ei, numai sa fim doar noi, inveliti in noi, desfatandu-ne de placerile trupesti. mi-e frica de sfarsit, si totusi il tin aproape cat sa-mi sufle in ceafa sa nu ma duc mai departe decat imi este permis. sa nu-mi urc rezidenta in al 9-lea cer si sa cad de acolo, pentru ca asta ar fi cazatura decisiva. cine poate rezista unei asemenea colaps? e mai bine doar sa mergem in vizita….

I feel the end so near. feels like all my inside is slipping away from me. i don`t have air and i feel cold.

simt nevoia mereu sa ma salvezi pentru ca eu nu pot. eu ma adancesc in acest abis mocirlos si ma batjocoresc si rad de mine, si-apoi vin la tine sa ma alini, sa ma consolezi, dar tu nu intelegi. tu nu vezi cat de fragila sunt, si ca vulnerabilitatea mea imi este cel mai aprig dusman. simt nevoia sa te pedepsesc si o fac pedepsindu-ma pe mine. ai fi mandru de mine, ma transform incet in persoana aia care vrei tu sa fiu. mi-ai distrus castelul de nisip, l-ai calcat in picioare, n-am unde sa revin si acum ratacesc…pe cai neumblate, prin suflete meschine, prin brate straine. caut alinarea care tu mi-ai refuzat-o de atatea ori pe buzele altcuiva si o gasesc de fiecare data mai dulce, pentru ca apoi sa se prefaca in pelin. si gustul asta ma sufoca, ma ucide pe dinauntru si totusi nu ma pot opri. e singura care ma mai tine ancorata in realitatea asta mizera in care tu-mi intorci spatele cand am cea mai multa nevoie de tine. si nici macar n-o faci constient si asta doare chiar si mai tare. nu-mi auzi chemarea, nu vezi in ochii mei cum cad, cum decad si totusi sper sa ma salvezi. si asteptarea asta ma descompune in mii de particele care se strecoara prin gaurile pamantului si dispar. si cand ai sa intelegi tacerea mea graitoare, n-o sa mai ai ce sa salvezi. ti-ai legat mainile la spate ca sa nu ma poti prinde in caderea mea. stai si te uiti cum ma fac mica, mica cat roua diminetii topita de soare. te uiti si nu intelegi ce se intampla. iti zic eu atunci, lasa-ma sa te luminez: ma pierzi, si cand o sa-ti dai seama de asta n-o sa mai ai ce face. prapastia dintre noi se mareste cu fiecare ochi inchis la privirea mea a carei licarire se stinge tot mai des. imi vajaie capul si-mi tremura corpul de furie: “Orbule! orbule! uita-te la mine cum ma evapor. O sa fie prea tarziu, prea tarziu! si ce-ai sa ma mai plangi! si nici macar lacrimile tale nu ma mai vor invia”