Lonely Petunia in an onion patch

“Zi-mi ceva la ureche. Eu am spus asta in soapta”, asa a inceput totul. Eu, un nor, tu un zgarie-nori, si un dans in spatiu. Si d-aici stim amandoi povestea. Insa eu stiu si sfarsitul. Acelasi ca intotdeauna, am fugit. Mai tii minte ca m-ai intrebat de ce fug. Ti-am zis ca de teama, dar nu ti-am specificat teama de ce. Mi-era teama ca o sa incep sa te iubesc exact cand tu ai sa pleci. Nu m-am inselat prea tare, nu? Mi-era teama ca ai sa devii motorul care-mi incalzeste sangele in vene si in absenta ta am sa raman rece; mi-era teama ca am sa incep sa vreau tot ce tu nu poti, nu vrei sa-mi dai, ca am sa te vreau pe tine si n-o sa-mi poti da decat o mica parte din ceea ce esti. Si-am ramas doar cu amintirea. Iar acum mi-e frica de timpul care se scurge intre noi, si cum absenta ta ia locul amintirii, cum vocea ta se estompeaza, cum zambetul tau dipare, cum mana ta isi pierde din vigoare, cum trupul tau inceteaza sa ma infioare. Si totusi…

As vrea sa citesc in stele, in soare, in luna, in frunze, in palma, in pori, in epiderma, in celule…in nori si-n zgarieturi. As vrea sa transced spatiu, si doar gandindu-ma la tine sa te aduc langa mine, o holograma ce scurteaza distanta intre incapacitatea noastra de a face lucrurile mai putin complicate, de a anticipa actiunile si dorintele scrise adanc in noi. Probabil ai sa te amuzi de gandurile mele, ai sa-mi spui ca nu te cunosc si ca n-am cum sa simt dor, durere, dezamagie, n-am cum sa simt cum zgarii nori. Si totusi ai uitat ca eu am fost un nor, unul rosiatic, un nor la apus, un nor care visine, negru, noapte, mare, tu.

„Am vazut cum esti”, Oare? Ce-ai vazut? Cum sunt? Daca ai fi stiut cu adevarat, ai mai fi stiut si ca tacerea ta mi se pare ingrozitoare. M-a pus intr-un con de umbra de unde nu pot sa vad soarele, lumina, nu mai pot sa vad norii si nici pe cei care ii zgarie. Si in tacerea asta am ramas si eu muta, am ramas fara cuvinte. Ce sa zic, ce sa-ti zic, care sunt cuvintele magice care sa strapunga bezna, sa alunge frigul, sa-mi redea glasul, sa ma pot impotrivi acelui „taci ma”, sa inlocuiesc calmul cu furia, sa-ti strig „Du-te dracului cu norii tai cu tot, zgarie-i cat vrei, de azi inainte la mine cerul e senin!”

Eu nu mai sunt un inger. Nu mai am aripi. Mi le-au smuls pana cu pana. Sunt un inger cazut si nu mai am cum sa zbor. De accea caut ingeri cu aripi indeajuns de puternice care sa ma poarte in spate spre inalturile cerului si sa ma duc la locul meu. Insa si ingerii sunt rai, sau fricosi, si nu se incred in ce le spun. Nu ma cred ca am fost un inger cu pene mari si lungi pana aprape de cer, chiar si atunci cand eram pe Pamant. Dar mi le-au smuls ca sa arat ca ei, si arat, dar nu ma ma simt a lor, nu ma simt ca apartinand lumii asteia. Priveam imensitatea marii si ma gandeam ce mici suntem noi…mici si meschini. Cata frumusete incapea in imensul acela azuriu si cata uratenie inspira omul. Suntem niste trpusoare fragede care se vor nemuritori, niste imbecili aspirand la genialitate, niste frustrati care se vor degajati, niste pacatosi care se mascheaza prin acte evlavioase. Dar n-am recunoaste asta niciodata. Si tousi, uita-te in jurul tau, uita-te mai bine, ia spune, acum vezi? Stiu, ai sa-mi spui sa nu generalizez ca nu toti suntem asa! Corect, iti dau dreptate, dar ce sorti de izbanda avem noi impotriva lor? Cum putem sa nu ne scufundam in nisipurile miscatoare ale unei societati indobitocite? Oare poti sa te arati asa cum esti cand ceilalti inchid ochii la ce nu e asemeanea lor? Cat timp sa rezisti sa fii un „prigonit” doar pentru ca ei nu inteleg ca normalitatea nu e definita de viata pe care ei o predica? Mergeam de-a lungul marii si apa imi spala picioarele, si cu fiecare reflux ma simteam mai usoara, mai curata, mai lipsita de banalitatea asupritoare. O simteam ca pe Maria Magdalena spaland picioarele Mantuitorului. Priveam in zare, in gol si vedeam atat de multe, atatea pe care tu n-ai putea sa le vezi decat daca-ti dechizi ochii sufletului. De cand nu i-ai mai deschis sau ai fost orb din nastere? Nu cred, pun pariu ca balan copiil fiind nici tu nu intelegeai de ce ceilalti nu vad ce vezi si tu. Si ei aveau ochii inchisi cum ii ai tu acum. Degeaba ma privesti cu achii tai superbi, si ce profunzi par, insa nu sunt decat un drum infundat pentru ca ii ai pe ceilalti inchisi. Cum sa vezi tu oare, orbule, minunatiile pe care le vad eu, chiar frumusetea inchisa in strafundurile orbitelor tale? Ce pacat, mare pacat! Te mai poti salva sa stii! Vrei sa sti cum? Ia-ma de mana si hai sa pasim in mare! Vino! Hai, nu-ti fie frica! E rece apa, dar sa vezi ce calda e marea in adancuri.

*** Unii oameni au darul cel mai de pret. Vorbesc limba ingerilor. Ce limba minunata! Te cutremuri de la primele cuvinte. E o limba secreta, pe care nu multi o cunosc, unii nici macar n-o aud. Ea nu se percepe auditiv, ci se simte, iti ajunge direct in inima, de accea unii zic ca e mai profunda. Mie mi se pare ca e ca un amestec de harpe cu rasete de copii, de suieratul vantului printre crengi aramii si susurul izvoarelor, de inima batand nebuneste de iubire si miros de libertate. O limba minunata! Cineva m-a intrebat odata care e cel mai greu cuvant de rostit? Il priveam consternata si nu stiam ce sa-i raspund. Intr-un final i-am raspuns ca nu mi-e greu sa rostesc cuvinte, ci mi-e frica. Cuvintele pot fi mincinoase si inselatoare, uneori cuvintele sunt precum razboaiele: nu-si au rostul si ranesc iremediabil.