Lonely Petunia in an onion patch

dac-as fi stiut cum aveau sa se termine lucrurile probabil m-as fi oprit undeva la jumatate si as fi luat o gura sanatoasa de curaj sa ma pregatesc pentru cealalta jumatete, dar in rest n-as schimba nimic…poate doar sfarsitul…l-as transforma in continuare….pentru ca eu inca mai sper ca nu e totul pierdut..petru ca eu inca mai sper sa am sansa sa-mi iau revansa. De fapt as schimba ceva, as insera in povestea noastra toate acele ganduri pe care n-am avut curaj sa ti le spun, dar le gandeam la tot pasul sau le-as scoate cu totul din ecuatie pentru a ma elibera de acele framantari si a putea sa ma bucur cu adevarat de prezenta ta fara sa ma mai gandesc unde duce acest drum pe care pasim, fara sa-mi mai fac griji ca, odata cu fiecare pas facut, ceea ce parea o pietricica devenea din ce in ce mai mare, devenind un adevarat zid chinezesc. si inevitabilul, pe care eu n-am vrut sa-l constientizez, desi-l simteam, s-a produs: am ajuns in fata zidului si i-am admirat grandoarea. tu mi-ai dat drumul la mana si te-ai intors din drum, eu am ramas si m-am uitat la zid..si m-am uitat indelung si inca ma uit…ma uit dupa o fisura ceva, dupa o crapatura, oricat de mica, eu as face-o mai mare..atat de mare incat sa incapem prn ea si sa ne continuam drumul. dar tot uitandu-ma la zid n-am bagat de seama ca tu ai plecat, m-as fi asteptat s-mi spui sa vin cu tine, dar n-ai facut-o…dar eu inca ma uit la zidul asta si-l strabat in lung si-n lat in cautarea mea febrila…dar nu gasesc nimic….iar zidul e prea mare si ochii mei prea mici sa-l strabata pe tot…si poate voi gasi fisura, dar daca o sa fie prea tarziu…daca tu o sa fii atat de departe cat sa nu te mai pot ajunge? n-ai putea sa te opresti, sa ma astepti sa o gasesc…sau mai bine vino sa m-ajuti, in doi totul e mai usor….